Mi-e atat de dor!!!

MAMA

Au trecut 2 ani...

:-( Mami, imi lipsesti atat de mult!!!

Revenire...

Acum o saptamana am vorbit in fata a vreo 15 persoane despre bucuria de a fi parinte. Iata ce le-am spus:

Acesta este fiul meu Robert - am aratat un tablou - si datorita lui sunt fericita in fiecare zi.

Nu obisnuiam sa rad prea mult, insa in ultimele 3 luni de sarcina am ras cat pentru toti anii dinainte. Radeam fara motiv, cate 5 minute pana cand ma durea burta de atata ras. Radeam cand sotul meu misca un deget in fata mea, radeam acasa, la serviciu, oriunde. Colegul meu de birou, Ricky, un tanar de 24 de ani era ingrozit ca as putea naste la birou, declansand travaliul de atata ras :-)

Ma voi intoarce la aceasta parte de a fi parinte , insa va voi povesti alte experiente parintesti: dupa ce Robert s-a nascut, in primele 2 luni am fost ca un robot: schimbam scutece, hraneam bebelusul, ii faceam baie, il leganam. Totusi omul din mine intreba : de ce plange cand ii schimb scutecul, il ranesc? de ce nu vrea sa manance, laptele meu nu e bun? cat de des sa-i fac baie? Eu stiu cand vreau sa fac baie, cum as putea sti cand el vrea sa fie spalat?

Si sa ma trezesc la 2-3 ore in fiecare noapte timp de 5 luni! A fost bine pentru sotul meu: inainte el nu admitea decat existenta unei singure ore 5 pe zi, 5 pm. Din Aprilie a inceput sa mearga dimineata la Proclub sa alerge, iar duminica aceasta va alerga maratonul din Seattle.

Robert este foarte prietenos: este linistit cand mergem in vizita , se joaca singur sau ma antreneaza in jocul lui. Cand trecem pe langa diverse persoane le urmareste cu privirea, intorcand capul. Acum el merge - ajutat de mine - si tot intoarce capul dupa oameni; mi-e teama ca intr-o zi va da cu capul de un stalp fiindca nu se uita in fata lui! :)

Robert zambeste mult, iar mie imi zambeste de fiecare data cand ii pica privirile pe mine. Si face atatea fete! :-) Isi ridica o spranceana, apoi pe amandoua, se concentreaza la jucariile lui, se incrunta, isi increteste fruntea, chicoteste cand stie ca il voi gadila :-) Intr-o dimineata a refuzat sa manance. Isi intorcea capul cand in dreapta , cand in stanga, cu buzele stranse si urmarindu-ma tot timpul din coltul ochilor. La un moment dat i-am spus: "Gata, ma dau batuta. Vei papa cand iti va veni doica. " Brusc a intors capul spre mine si a scos limba. Am izbucnit in hohote de ras. Nu m-am putut abtine.

Stiu ca vor mai fi momente in care va trebui sa-l invat cum sa se comporte, dar deocamdata ma bucur de clipele petrecute impreuna si rad din toata inima.

Si aceasta este bucuria de a fi parinte!

Sfanta Maria

Ieri a fost Sfanta Maria, zi in care o sarbatoream mereu pe mama, Maria Untaru.

Luni, 13 martie 2007 s-a implinit un an de cand mama nu mai este.

As vrea sa scriu despre tot ceea ce simt dar degetele nu ma ajuta. Iata ce a scris in septembrie, anul trecut, un fost coleg si prieten al mamei, profesorul Nicolae Calomfirescu: http://www.quark-press.ro/site.php?document=MainFrameDoc&elementID=8096

Mami, mi-e dor de tine.

Am fost acasa...

Am fost acasa o perioada scurta de timp, am stat doar 15 zile. Zilele au trecut marcate de multa tristete si doar de putina bucurie. Bucuria era data de revederea unor oameni dragi: tata, Mircea, Codruta, Ilenus, Amalia. Am cunoscut-o si pe cea de-a doua nepotica a mea, Ana, o minune de fetita.

Tristetea a acoperit insa si bucuria: ii vedeam pentru atat de putin timp, insa suficient de mult sa-mi reamintesc cat de mult imi lipsesc. In plus ar mai fi fost si alti prieteni si verisori pe care as fi vrut sa-i revad, insa nu am avut timp, iar canicula din perioada respectiva nu m-a ajutat. Si mama nu mai este...
Cineva mi-a spus recent ca mama este una.... mi-am inghitit lacrimile stiind ca mama mea a murit.

Cat am stat in Severin cred ca am iesit doar in 3 seri la plimbare. Amalia mi-a povestit ca un fost coleg de serviciu m-a vazut intr-o seara cu Robert. I-am parut trista si nu m-a oprit sa-mi vorbeasca. Eram trista intr-adevar, dar mi-ar fi facut atat de bine sa ma opreasca; imi este un prieten drag si m-as fi bucurat sa-l revad.

Acasa...

Duracell....

O colega m-a intrebat cum trec noptile, reusesc sa dorm?I-am raspuns ca uneori Robert mananca la fiecare 3 ore, 2 ore si jumatate sau chiar 2 ore, alteori se trezeste o singura data inainte de a-l trezi eu la ora 6. Si bineinteles radeam cand ii povesteam programul nostru de somn. Ea a replicat mirata si amuzata: "Si de unde mai ai atata energie?!

Si mi-am dat seama imediat ca energia mea vine de la Robert.

Robert

Ce inseamna Robert pentru mine?!

Voi trece peste primele saptamani in care il amenintam ca-l pun intr-un cos si-l las in fata bisericii fiindca nu dormeam nici eu, nici el:-)

Ieri noapte Robert a avut chef de gimnastica si povesti: asezat in pat, langa mine a gangurit timp de o ora, a facut biciclete si s-a rasucit incontinuu. Apoi a vrut sa ia o masa copioasa si a binevoit sa adoarma cu o jumatate de ora inaintea orei mele de trezire. Am dormit si eu acea jumatate de ora, el a dormit mai departe iar eu m-am pregatit sa plec la serviciu. Si acum rad cand imi amintesc, am ras si cand i-am povestit sefului meu la intalnirea de dimineata, am ras de fiecare data cand mi-am amintit.

De dimineata am imbracat o perna in camasa mea de noapte si R0bert a dormit cu ea in brate cat timp eu mi-am facut dusul si m-am pregatit de plecare. Cand a venit Angela i-am povestit vesela cum l-am pacalit pe dulcele terorist.

Zambesc cand ma gandesc la el, zambesc cand imi amintesc cum imi zambeste, cum ma cearta, cum tipa ca sa obtina ce vrea. Zambesc cand vad stangacia lui Eduard incercand sa-l tina pe celalat umar, cand Eduard vorbeste cu el sau face gimnastica cu el, zambesc cand Eduard usor suparat vrea sa il mute in patul lui, sa-l lase sa planga ca sa nu ne mai santajeze, si apoi cedeaza fiindca Robert sta cuminte sau gangureste la el in brate. Zambesc auzindu-l pe Eduard facand planuri de joaca , de alergat cu Robert, de iesit la plimbare. Zambesc cand Eduard pleaca la cumparaturi si se intoarce cu o gramada de lucruri pentru Robert.
Zambesc cand il pun pe salteluta pe care ii schimb scutecul: de cele mai multe ori zambeste si el, uneori se agita de oboseala, iar in prima luna plangea de mi se rupea sufletul.
Zambesc cand il pun in cosul lui de masina si plange suparat, ca sa se linisteasca mai tarziu jucandu-se cu catelul de pe picioarele lui sau cu fluturasul fosnitor din dreptul mainii stangi.
Zambesc cand sta pe terenul lui de joaca si le vorbeste tovarasilor sai, cand se uita in oglinjoara lui si isi povesteste, cand rade la cate o jucarioara.

Ieri Eduard i-a cantat putin la pian tinandu-l cu o mana, foarte putin fiindca Robert a scuipat usor pe pian. Nu numai ca nu s-a suparat (pianul are parte de o ingrijire speciala) ci zambind a luat repede o carpa moale si a curatat pianul. Apoi l-a luat iarasi pe Robert in brate spunandu-i: "Stiu ca nu-ti place Bach, dar cu o singura mana nu prea stiu ce sa-ti cant." :-))))
Am zambit iarasi.

Si fiecare zi e plina de surprize de toate felurile, de rutina de zi cu zi, si de diverse momente istovitoare. Dar zambesc fericita iar sufletul imi rade fiindca el este mereu prezent: Robert.

De dimineata...

Este o frumoasa, insorita dimineata de marti, dar astazi nu m-am putut imprieteni cu soferul. De ce?! Fiindca a incetinit traficul intr-o zona in care traficul este oricum foarte lent.

In campusul MS-ului se construieste mult in perioada asta, si ca sa fie cat de cat o fluiditate in circulatia camioanelor cu materiale si a celorlalte autovehicule din zona, cateva reprezentante ale sexului frumos sunt asezate strategic in diverse intersectii. Ele au cate un sceptru cu STOP pe o fata si SLOW pe cealalta si fac o treaba buna in a hotari in locul soferilor cine trece si cine sta.

Soferul din shuttle-ul meu s-a oprit in dreptul a doua dintre ele si deschizand geamul le-a spus fiecareia cate ceva, o gluma sau o remarca haioasa, in timp ce a treia astepta ca el sa treaca sa le poata intoarce fata cu SLOW celor ce asteptau pe sensul celalalt.

Dupa ce am coborat din shuttle am zambit iarasi fiindca soarele lumina cladirea mea, fiindca am urcat pe scari si nu am luat liftul, fiindca in ultimul timp diminetile imi dau senzatia ca traiesc, ca sunt vie cum n-am fost.

Fericirea mea

Un coleg mi-a spus zilele trecute: "Nu mai esti la fel de fericita ca atunci cand erai insarcinata. Nu zambesti la fel de mult."

Dar eu sunt fericita! Nu putem fi pe deplin fericiti niciodata (mama nu l-a cunoscut pe primul meu copil), dar cred ca referirea era facuta la perioada de sarcina, asteptarea copilului si perioada de dupa, cand copilul este o prezenta noua in viata ta.

Imi amintesc cu placere de ultimele 2 luni de sarcina. Desi ma miscam greu si abia asteptam sa ajung in fotoliul meu preferat, eram atat de vesela ca as fi ras si daca imi arata cineva un creion. Si la serviciu radeam foarte mult - ciudat, nu ?! - spre disperarea (a cauzat multe momente nostime in echipa) colegului meu de birou, un tanar de 24 de ani, caruia i se spusese ca din cauza hohotelor de ras se pot declansa contractiile.

Si radeam atat de mult incat 5 minute nu mai puteam face nimic altceva, si fiecare gest sau cuvant imi declansa noi hohote de ras. Totul se termina cand simteam ca ma sufoc iar burtica ma durea de atata ras.

Un astfel de moment am avut in spital, cu 2 saptamani inainte de a naste, cand doctorul a incercat sa intoarca bebelusul asezat foarte confortabil cu capul sub coasta mea dreapta. Eram intinsa pe pat, burtica imi fusese relaxata cu o injectie, doctorul si-a pus manusile si a pus un praf alb pe burta mea. L-am intrebat ce era praful respectiv. Mi-a raspuns : "Faina de grau." Am izbucnit intr-un ras nestavilit de faptul ca doctorul astepta cu mainile ridicate ca eu sa termin, asistenta de partea cealalta a patului astepta si ea, iar Eduard ma privea amuzat, obisnuit deja cu astfel de momente. Si cand paream ca ma opresc doctorul mai spunea ceva de genul "Gata, acum putem incepe..." iar eu ma porneam iarasi, mai vartos, spre disperarea asistentei care i-a spus doctorului intr-un final : "Va rog nu mai spuneti nimic."

Am ras mult atunci, cat pentru o viata intreaga, dar acum parca sunt mai fericita fiindca am o minune de baietel, sanatos, care ma cearta cand ajung acasa dupa 8 ore de serviciu, si imi gangureste dupa fiecare masa pe care o ia de la mama lui.

Vremuri vechi si vremuri noi

Inainte de a se naste Robert, Eduard si eu ne luam pranzul impreuna: fie venea el la cladirea mea si incalzeam mancarea luata de acasa (sau incercam bucatele de la cantina daca nu avusesem timp sa gatesc) , fie mergeam acasa, pranzeam si intr-o ora eram inapoi la serviciu.

Ieri, Ricky (colegul meu de birou) m-a intrebat de ce Eduard nu mai vine la mine sa mancam. I-am spus ca merg eu acasa la 12 sa-l alaptez pe Robert si cum nu mai am timp sa fac si altceva in ora respectiva imi iau pachetel si-l mananc la serviciu, langa tastatura, in timp ce-mi triez emailurile. Ricky a picat putin pe ganduri si mi-a replicat:" Aaa, deci Eduard este neglijat acum. Va fi gelos pe Robert."

Am zambit si am inganat ceva in stilul lui Robert, sau pe limba bebelusa cum ar spune o doamna draga mie. Insa mi-am dat seama ca are dreptate, chiar daca el a spus glumind, si mai mult, fiindca vreau ca Robert sa fie alaptat pana la 1 an, eu si Eduard vom avea pranzurile sacrificate pentru mult timp.

Este oare Eduard gelos?! Il voi intreba....